Absolventele: Capitolul 1. Primul meu răsărit

Înainte de liceu, mi-am imaginat cei patru ani a fi plini de aventură și dragoste. Cu fiecare lună și an care trecea, rămâneam tot mai dezamăgită și dădeam vina pe tinerețea și naivitatea mea. Când am intrat la facultate, mă așteptam ca totul să explodeze în culoare și viață. În sfârșit aș fi fost într-un loc unde aparțineam. Ultimul an de facultate și nu s-a schimbat nimic. Toți trec pe lângă mine ca vântul și se bucură de tinerețe, în timp ce eu mă scufund în tristețe și monotonie. Poate secretul e să nu mai merg înainte… singură. E timpul să mă agăț de cineva care să mă tragă după sine. Poate e timpul să mă agăț de alte trei persoane care să îmi ofere avântul de a alerga singură după ce ele nu vor mai fi cu mine – atunci când vom fi deja absolvente.

The Graduates

 

Cerul nu a fost niciodată mai frumos.

În cei 22 de ani ai mei, niciodată nu am apucat sa vad răsăritul cu adevărat. Când eram mică, obișnuiam să mă duc la culcare de la ora 8. Cu cât am înaintat în vârstă, și ora de culcare s-a modificat. Cu o oră, cu două, cu trei și patru până le-am pierdut şirul. Când mă trezeam eu, cerul era fie mai luminat decât viitorul meu sau înnorat permanent. În multele dăți când mă trezeam în jurul ore şase, o făceam pentru scoală. Însă tot drumul ţineam ochii închişi pe bancheta din spate a maşinii familiei sau pe cea din autobuz. Au fost chiar și nopţi în care nu am dormit deloc sau m-am culcat când soarele era deja sus pe cer. Dar nici atunci nu am văzut răsăritul. Asta și din cauza faptului că eu nu pot vedea decât apusul. Îl vedeam din banca de la fereastră – gradiniță, şcoală primară, şcoală generală, liceu și facultate – și înca îl văd când stau în pat sau la birou, așa cum l-am văzut toată viaţa mea.

Vedeam apusul și în ziua când așsteptam pe băncuța din stația de autobuz. Vedeam cum cerul era și portocaliu și mov, iar soarele parcă era un gălbenuș de ou de țară în amestecul de mix de brioșe pe care îl făceam de fiecare 1 Decembrie. Eram atât de absorbită de apus încât nici nu am auzit clanxoanele și scrâșnitul de roți.

Era august.

A trecut aproape un an de atunci și în toata ura și apatia mea, niciodată nu m-am întrebat dacă şoferul din maşina verde cu numere din alt judeţ fusese și el la rândul său absorbit de apus. Nici nu aveam cum sa mă întreb. Primul lucru ştiut despre el era ca singura sa “rană” era insolația și nivelul ridicat de alcool din sânge. Soția sa a avut doar câteva zgârieturi, iar unul dintre cei trei copii și-a spart un dinte. În schimb, eu aproape am murit.

Nu m-am obosit sa rețin toate afecțiunile, fiindcă așa era mai uşor sa evit întrebările. Degeaba le spuneam oamenilor că am pățit asta și aia, dacă doar eu ştiam cum mă zvârcoleam de durere. Când nu eram într-o stare de amorțeală combinată cu o durere surdă, simțeam cum totul în mine cedează. Organele și voinţa mea de a mai trai întâlneau apusul. Nu am stat mult în convalescență, dar imediat ce am părăsit spitalul, m-am întors acasă. Singura. Majoritatea zilelor le-am petrecut singură. Părinții mei lucrau, iar în zilele lor libere se ocupau de procesul împotriva turistului. Nu îmi lipsea nimic. Noptiera mea era acoperită în medicamente, iar ceasul era setat să sune la fiecare interval cerut de programul strict. Ce mă deranja era singurătatea. Niciodata nu am avut nevoie mai mare de cineva lânga mine ca în acele momente, și niciodată nu fusesem mai singură. Prietenii… de fapt colegii, fiindcă atunci am realizat că nu am prieteni în afara cursurilor de la universitate, erau plecaţi în vacanţă (acasă la ei sau în lume), iar rudele mele aveau alte priorităţi. Din august până la începutul lui octombrie am stat singură. Doar eu și apusul.

Oricât de plăcut era să nu fiu deranjată, în nopțile în care mă trezeam în dureri și presimțeam că era ultima oară când urma să mai vad tapetul în stil baroc din camera mea, dar și în zilele în care mă sufocam stând pe marginea patului, eram singură. Nu aveam nici măcar o afurisită de pisică care măcar sa mă bage în seama când îi era foame. Nu puteam să ies din casă, fiindcă îmi era prea frică și scârbă de oameni. Nu puteam să nu fiu furioasă. De aceea nici nu m-am obosit să mă duc la facultate în primele două săptămâni. După atâția ani de şcoală, ştiam cum merg lucrurile. Programul, cărțile și cursurile necesare, câteva cuvinte despre vacanța de vară și după, cafenele, restaurante, ieșiri în mall, în parc, baruri și eventual vizionarea a 2-3 filme la cinema. Nu voiam așa ceva. Voiam doar să trec prin ultimul an de facultate fără să fiu deranjată de cineva… de oricine.

După cele două săptămâni de absentare, părinții mei m-au forțat să mă întorc la facultate. Adică… oricum plănuiam să mă întorc, dar nu neapărat de luni de la 8 dimineaţa. În acea dimineaţă, în timp ce mi se făcea teoria chibritului despre călătoritul cu autobuzul și mersul pe stradă în general, am văzut în oglindă o față de om bolnav cu sprâncenele nepensate de mult timp. Hainele îmi veneau aiurea. Ai fi zis ca după două luni de depresie și boală aț fi slăbit cel puţin 5 kg. În schimb, toate hainele îmi erau relativ strâmte și incomode. Până și pantofii nu mă mai încăpeau, iar parul mi se rărise și avea o forma ciudată. Teoretic, nu mai era chiar prima zi de şcoală, deci nu avea de ce sa mă deranjeze sau intereseze cum arăt. Oricum nimeni nu m-ar fi observat. De fapt, chiar nimeni nu m-a observat. Nu ştiu dacă era din cauza feţei mele constante ce sugera că sunt pe moarte sau a hainelor negre ce sugerau un doliu sfâșietor, dar lumea nu se apropia de mine. Aveam cursuri la care stăteam în ultima bancă și cursuri la care stăteam în prima. Totul era plănuit strategic: stăteam în prima bancă când știam că nimeni nu voia să stea acolo sau eram singura prezentă din cei peste 70 de studenți, dar stăteam în ultima când ştiam că erau alţii care acaparau cursul. Nu aveam nevoie de nimic în plus, așa ca m-am rezumat la cursurile obligatorii. Oricum nu am făcut mai nimic pentru ele. Poate îmi supraestimam inteligenţa, dar mă plictiseau cumplit toate cartile și notiţele. Cuvintele nu aveau sens. Voiam sa mă teleportez în timp, deşi ştiam ca după facultate chiar nu mai aveam alte planuri. Deci oricât de mult voiam sa scăp de acolo, nu voiam să pierd chiar singurul lucru care îmi dădea un motiv sa mă scol de dimineaţă.

Eram arât de obosită și incapabilă de a dormi. În weekenduri, mama îşi invita elevele în casă de la 10 dimineaţă. Nu era 8, dar tot era enervant sa te trezeşti în voci pițigăiate, pocind limba franceză. Era parcă un memento că nu am fost capabilă să învăț fix limba pe care mama mea o preda. Tatăl meu citea presa, iar pe la 4-5 după-amiaza, plecau pentru cursurile de sâmbătă seara de la universitate, iar duminică vizitau pe cineva, în timp ce eu îmi continuam viaţa mizerabilă de tânără de 22 de ani. Și cu cât înaintam în iarnă, cu atât plecările lor culminau cu apusul.

Tot la apus mă uitam și în semestrul al doilea, când una dintre profesoarele de seminar mi-a zis sa mă alătur unui grup. Era destul de penibil că nu ştiam exact ce seminar era și că tot ce scrisesem în ultimile săptămâni erau… doua margarete desenate în colţul foii; pe de-asupra și toate grupele erau complete. Câteva colege se ofereau să mă alătur, dar mă obișnuisem să ignor vocile colegilor mei, având în vedere că se mai trezeau câțiva să se aşeze fix lângă mine la cursurile la care stăteam în primul rând – pe lângă faptul că nu pricepeau că nu îi voiam lângă mine, mai și trăncăneau. Ei chiar aveau impresia că mă interesau vieţile lor când eu nici nu ştiam cum îi cheamă.

Eventual m-am așezat lângă singurul grup de trei persoane. Încă din primul an de facultate, acel grup era consecvent și constant: Catrina Gabriel, Carmen Gabriel, Corina Martin și Selen Sali. În mod ironic, în acea zi fix persoana al cărui prenume nu începea cu “C” lipsea. Selen se căsătorise după terminarea liceului cu Kerem Sali și încă se afla în acea perioada fericită din primii ani de căsătorie, așa ca am presupus îşi mai permitea câte o vacanţă.

– Vrei sa stai în locul meu?

E primul lucru pe care mi-l amintesc că mi l-a zis Carmen. În primul an mai vorbisem cu ele. Fratele lui Selen fusese în clasă cu mine în şcoală generală, iar ea a luat meditaţii de la mama mea timp de patru ani. Nu o cunoșteam. Era ca și o colegă din altă clasă, pe care o vedeai doar pe hol și în excursii. Îi ştiai fața, nu îi ştiai sigur numele, dar atunci când  vă întâlneați accidental, vă comportați de parcă împărţeați un secret. Noi nu împărțeam nici măcar acel secret. O vedeam ca pe o colegă de facultate frumoasă și căsătorită, care în ciuda meditațiilor și originlor sale, nu vorbea nici franceză, nici turcă. Totuşi, Selen a fost cea care mi-a făcut cunoştinţă cu Catrina, Carmen și Corina.

Catrina era una dintre acele persoane cu o permanentă alură de persoană inabordabilă. De când am auzit-o prima oară vorbind, am ştiut că nu am fi putut fi prietene. Era prea deșteaptă, prea “cool”, prea diferită de mine. În puţinele dăți când s-a întâmplat să facem parte din aceleaşi grupe de lucru, aveam impresia că dacă am fi prietene, mi-ar plăcea, dar m-ar face sa mă simt mizerabil și inferioară. Cred că aș fi fost și mai complexată dacă ea ar fi fost mai înaltă. E frumușică cu ochii migdalați și pielea bronzată. Părul ei negru, drept și lung până la umăr lucește sănătos. Are o singură suviță blondă, care a fost cândva verde teal precum unghiile și bluza sa. Nu am întrebat-o niciodată dacă ea și Carmen sunt rude, dar am presupus că având acelaşi nume de familie și fiind din acelaşi sat, probabil sunt verişoare.

Carmen este o fata pe care o observi doar dacă stai sa iei la rând toate persoanele din încăpere. E dulce și simpatică, mereu cu zâmbetul pe buze, dar întotdeauna mi-am imaginat ca nu am avea nimic în comun. De aceea nici nu am vorbit cu ea decât despre vreme și despre locurile libere din sălile de curs. Era odată acasă la Selen, când am făcut reuniune de clasă cu colegii din şcoală generală și ne-am adunat toţi în grădina ei, dar și atunci doar am salutat-o și rugat-o sa ne facă poze. Măcar atât ştiam despre ea: face fotografii frumoase.

Corina era și ea atunci. Țin minte că purta cizme de cowboy, pantaloni scurţi și un tricou strâmt multicolor. Avea părul mai lung pe atunci și nu avea șuvița verde ieșindu-i dintre cele șatene. Se dădea în leagăn la fel cum se legăna pe scaun atunci când Carmen s-a așezat pe locul liber de lângă ea și eu m-am așezat pe cel de lângă Catrina. Corina a fost prima persoană cu care am vorbit când am venit la facultate. Purta o rochiță transparentă și bocanci, fiindcă “nu voia să alunece din cauza ploii”. Primul curs a vorbit și râs non-stop cu profesoara, în timp ce eu eram atât de panicată încât aproape mă ascunsesem sub bancă. După acel prim curs, am fost la o cafenea unde a mâncat clătite cu dulceață de zmeură și a început să se dea la chelner. Lucrurile s-au mai schimb între timp și fascinația mea față de ea s-a schimbat în plictis și dezgust. Asta până când pur și simplu am început să uit că există.

Nici ea, nici Catrina nu erau atente la mine, ci priveau scaunul gol de la perete, cel unde obișnuia să stea Selen. Carmen îmi zâmbi, apoi împinse spre Catrina paginile fotocopiate din romanul pe care îl studiam.

– Hai, geniule! Cum interpretezi aceste pasaje?

Catrina se foi pe scaun și îşi drese vocea. Abia când şi-a dat părul după urechi am văzut că avea cercei în formă de pisică. Probabil mă holbam în cel mai evident mod cu putinţă, fiindcă s-a încruntat la mine, dar fără sa îmi zică nimic. A scanat textul și a început să gesticuleze.

– Este probabil despre nihilism.

Ce tot spunea?

– Naratorul critică societatea din punctul de vedere al unui nihilist.

De ce ar fi așa ceva? De fapt, ar fi exact opusul dacă am sta sa ne gândim, dar nu asta sugerau paragrafele respective.

– Ești sigură? întrebă Corina netezindu-și fusta lungă și maro. Nu prea are legatură cu…

– Am citit cartea!

Nu ştiu ce a fost cu mine în acel moment, dar am profitat de tensiunea dintre cele două și am luat foile. Am citit repede fiecare cuvânt și am făcut legătura cu rezumatul pe care îl citisem pe internet pe drum spre universitate.

– Este vorba de basm.

Nu plănuiam să o zic cu glas tare, dar am făcut-o și, surprinzător, cele trei perechi de ochi se ațintiseră asupra mea. Nu voiam sa îmi împărtăşesc teoriile, dar părea o opţiune mai bună decât cea de a părea proastă în fața lor. Poate Carmen o considera pe Catrina un geniu, mai ales al literaturii, dar nu avea întotdeauna dreptate. Aveam mereu puncte de vedere diferite și mai cădeam de acord că fiecare are o perspectivă interesantă și plauzibilă, dar acum ea greşise cu totul.

– Fiecare personaj are un rol prestabilit, am spus cu vocea puţin prea pițigăiată. Mi-am dres glasul și am continuat. Fiecare personaj reprezintă un altul specific basmului. În schimb, personajul principial nu rămâne constant, ci trece prin cele trei roluri principale: domnița în pericol, eroul și răufăcătorul. Fiecare dintre cele trei fragmente o arată într-o ipostază diferită. Nu are nicio treaba cu nihilismul.

Catrina îmi smulse foile de sub palma umedă care se lipise de hârtie. Reciti textele și mă privi cu ochii mari.

– Ai dreptate!

Se uita la celelalte două fete și deschise larg braţele, cu o mână arătând spre mine și cu cealaltă ţinând foile.

– Are dreptate! Este despre evoluţia, respectiv involuţia personajului. Are perfectă dreptate!

Sunt o persoana ciudată. Laudele ei nu mă impresionau și chiar mă simţeam jignită. Poate altă dată aș fi fost mândră, dar atunci eram doar apatică. Mi se părea ca nu făcea altceva decât să devieze atenţia de la stupizenia pe care o spusese. Și cred că celelalte două au observat asta.

– Vai, vai! spuse Carmen pe un ton serios, dar glumeţ. Va trebui să te detronăm ca geniu literar.

– Și nu o sa te detronăm pur și simplu, chicoti Corina. Îţi vom tăia capul!

Atunci, pentru prima oară într-un an de zile am zâmbit sincer. Pentru prima oară în trei ani, am zâmbit la o glumă de a Corinei, iar ea mi-a făcut cu ochiul, în timp ce Carmen îşi puse mână peste a mea ca semn de încurajare. Catrina doar ridică din umeri resemnată.

Afară soarele apunea.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s