Despre oameni si copii

Stiti acei copii care urla si se tavalesc pe jos, dau cu pumnii si picioarele in mama, tata, bunica, bunicul, oricare ruda aflata prin preajma dintr-un motiv necunoscut nici chiar de ei? Acei copii care racnesc din adancul plamanilor si se chinuiesc sa planga transformandu-se in niste patlagele cu membre? Ei bine, acesti copii ma fac sa ma gandesc cat de diferita a fost viata mea pe vremea cand eram de varsta lor.

Nu pot spune ca am fost un copil batut de parinti, dar trebuie sa recunosc ca am primit palme pentru lucruri insignifiante in comparatie cu ceea ce fac aceste pramatii ale celei mai recente generatii. Insa, ceea ce nu pot sa concep cu adevarat este lipsa de interes a parintilor care vad „inteligenta” (sau „potential”) acolo nu este si, tocmai din cauza acestui comportament, niciodata nu va fi. Pana la urma chiar acesti parinti ne demonstreaza ca in spatele unui comportament groaznica, a stat o educatie la fel de groaznica sau chiar nu a stat nimic.

Imagine

In ultimii ani, recunosc ca am mai interactionat cu tot felul de copii (si surprinzator planuiesc sa o mai fac), de la bebelusul care imi zambeste din caruciorul aflat la 10 metri de mama, pana la copilul-bomba-cu-ceas aflat in pragul adolescentei. Insa, recent, mi-au atras atentia in particular 3 pusti.

Primul este Denis, un baietel de 4 ani. Dupa 20 de minute in care am fost trasa de par si am primit lovituri constante in scaun din partea acestei creaturi, m-am mutat pe un alt loc din microbuz, un loc din care l-am putut urmari mai bine. Denis, aflat in bratele mamei sale care privea dramatic pe geam, continua sa loveasca in scaun si sa tipe intr-un microfon de jucarie. Langa ei, tatal parea sa mediteze la nemurirea sufletului . Dupa ce nu-tocmai-adorabilul Denis a mai calcat pe nervi si alti calatori, o tanti nu a mai rezistat, l-a numit obraznic si i-a cerut sa inceteze. Evident ca acesta a inceput sa „planga” iar parintii au sarit ca arsi – „Ce-i cucoana? E si el copil! Vezi-ti de familia ta si las-o pe a noastra ca nu impartim acelas salariu!”. Pai… evident ca pe acela nu il imparteau, dar spatiul public si microbuzul da, desi nimeni in acel moment nu dorea. In fine, cert este ca toti ne-am bucurat cand au coborat, dar in spre deosebire de ceilalti calatori, eu nu am uitat incidentul si m-am tot gandit daca acei parinti realizeaza macar putin ca lipsa lor de autoritate nu va face decat sa le transforme odorul, peste cativa ani, in acel copil problema de la scoala (cel care se bate cu toata lumea, rupe scaune, ia note mici si tipa la profesori fiindca lui parintii i-au zis ca e un geniu s.a.m.d.) si eventual in individul rasfatat care se vrea baietas de cartier. Ce pot sa spun? Mult succes in viata, fiindca s-ar putea sa ai nevoie.

Al doilea caz o are in centru pe Alessia sau Alexia (nu prea i-am inteles numele). De data aceasta, aflata in autobuz, am dat peste o batranica si nepoata ei de 6 ani care se indreptau spre parcul de distractii. Pustoaica tot miorlaia (imi amintea putin de pisicile din fata blocului) si zicea niste cuvinte imposibil de inteles. Batrana statea linistita si ii tot repeta ca mai aveau putin pana la destinatie. Nemultumita si continuand sa miorlaie, Alessia/Alexia s-a apucat sa dea din picioare. Cum din pozitia ei nu reusea decat sa loveasca panoul care delimita scaunele de mijlocul autobuzului, incetul cu incetul a inceput sa se miste (sau sa alunece) in directia acelor de ceas pana cand a ajuns cu capul atarnandu-i pe marginea scaunului si picioarele pe spatar – fix precum copiii aia enervanti din filme. Sa fiu sincera, in tot acel timp m-am intrebat de ce bunica ei nu face nimic si accepta sa fie lovita cu picioarele murdare de noroi peste haine si peste fata, iar singurele raspunsuri cat de cat normale au fost: fie nu vroia sa faca circ in autobuz, fie parintii aveau reguli stricte legate de educatia dracusorului. Totusi, eram la un pas de a-i face un favor bunicii si de a o lua de aripa pe Alessia/Alexia pentru a o zgudui putin in stilul „nu esti la tine acasa, nu faci ce vrei tu”. Din fericire pentru ea si pentru nervi mei, am coborat inaintea lor si sper sa nu o mai intalnesc in vecii vecilor.

Cel de al treilea caz si cel mai enervant (fiindca am fost constransa sa o supraveghez de nenumarate ori) o are drept personaj central pe Catalina. Problema cu aceasta copila de 5 ani este ca sunt prea multe probleme cu ea si nimeni nu pare a observa asta, toti cantandu-i in struna 24/24. Dar, fiindca nu doresc sa ma enervez amintindu-mi toate situatiile deranjante, o sa ma rezum doar la o intamplare care m-a intrigat enorm. Micuta Catalina, cea care deja planuieste sa se marite cu un baiat mai mare decat ea, cu foarte multi bani, care sa o imbrace in cristale Swarovski si sa-i cumpere munti intregi de Christian Laboutin, se afla intr-un cartier al capitalei, cu o cutie imensa de bomboane. Unul dintre partenerii ei de joaca i-a cerut o bomboana, mai ales fiindca ea manca cu mare pofta, iar raspunsul ei nu a fost da, ci „Daca vrei bomboane, spune lu’ mami si tati tau sa se duca la munca si sa-ti cumpere!”. Doamnelor si domnilor, cel mai amabil copil in viata. Si dupa cum va asteptati din partea unor parinti care i-au cumparat copilului inca de la 3 ani un iPad, ei au fost mandri de nepolitetea ei, asa cum sunt mandri de toate prostiile pe care le face, afirmand ca e foarte desteapta si precoce. De asemenea, cand Catalina incepe sa planga, este o mega tragedie, iar toti oamenii din jur au probleme grave pentru ca ei nu vad cat de minunata este si sunt doar niste rai invidiosi. In cazul in care nu v-ati dat seama… aici e o problema de familie – toti sunt niste idioti. Dar hei! Peste 10 ani o vom vedea pe Catalina la televizor drept noua panarama a tarii! URA!

Si cam atat pe moment. Tot ce vreau e sa ma asigur ca ati prins mesajul. Dragii mei viitori parinti, educati-va copiii! Nu ii momiti cu dulciuri si nici cu gadgeturi! Le distrageti atentia pe moment, dar golul acela din formarea lor educationala (aka cei 7 ani de acasa) ramane acolo ca o cicatrice de varsat de vant. Daca tot ati decis sa faceti acest pas urias, macar aveti curajul sa il asumati. Majoritatea dintre noi am avut copilarii nu tocmai usoare, dar asta nu inseamna ca trebuie sa trecem cu vederea pentru a nu-i marca asa cum am fost noi marcati. Ganditi-va ca atunci cand o sa ajungeti batrani, creaturile acestea vor conduce tara/lumea si o sa regretati amarnic ca nu i-ati tinut in frau.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s